cinge
cinge
cinge
Inherited from Latin cingere, present active infinitive of cingō, ultimately from Proto-Indo-European *kenk-.
a cinge (third-person singular present cinge, past participle cins) 3rd conj.
infinitive | a cinge | ||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
gerund | cingând | ||||||
past participle | cins | ||||||
number | singular | plural | |||||
person | 1st person | 2nd person | 3rd person | 1st person | 2nd person | 3rd person | |
indicative | eu | tu | el/ea | noi | voi | ei/ele | |
present | cing | cingi | cinge | cingem | cingeți | cing | |
imperfect | cingeam | cingeai | cingea | cingeam | cingeați | cingeau | |
simple perfect | cinsei | cinseși | cinse | cinserăm | cinserăți | cinseră | |
pluperfect | cinsesem | cinseseși | cinsese | cinseserăm | cinseserăți | cinseseră | |
subjunctive | eu | tu | el/ea | noi | voi | ei/ele | |
present | să cing | să cingi | să cingă | să cingem | să cingeți | să cingă | |
imperative | — | tu | — | — | voi | — | |
affirmative | cinge | cingeți | |||||
negative | nu cinge | nu cingeți |