urmă

română

Din latină * orma.

Declinarea substantivului urmă
f.	Singular	Plural
Nominativ-Acuzativ	urmă	urme
Articulat	urma	urmele
Genitiv-Dativ	urmei	urmelor
Vocativ	urmă	urmelor

(loc.prep.) Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva).
(De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a...
(loc.vb.) A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări.
(loc.adj.) Din (sau de pe) urmă =
- de la sfârșit, ultim.
- precedent.
Din urmă =
- din spate, dindărăt.
- de la locul unde a rămas.
(loc.adv.) În urmă =
- în spate, îndărăt.
- mai târziu, apoi.
- mai de mult.
Pe urmă = mai târziu, ulterior.
(Până) la urmă = la sfârșit de tot.
În cele din (sau de pe) urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit.
(loc.prep.) În urma... =
- în spatele, după..., la sfârșitul....
- drept urmare, datorită...
De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva.

A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva
A pierde (sau a nu mai ști, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva
Nici urmă sau fără urmă (de)... = deloc, nici un pic
A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută
A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă
A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială
La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie