Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvântul imitativ fiu (-fiu) este curent, confer țiu; pentru infixul expresiv l, confer flișcui („a fluiera”), fli(u)șcă („trișcă”). De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, s. n. (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); confer macedoromână fluier, fluiară, fiflioară, meglenoromână (s)friel, pare un derivat postverbal.
Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii române (ALR, I, 58) apare și în latină tibia. În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvânt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și DAR, i-au căutat uneori diferite origini latină (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, confer împotrivă REW 3278; *fluilum, derivat imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Lat., 269), greacă (*φλουιάροιν, flouriároin, de la φλέινος, fléinos, „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως, fléos, „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179).
Prezența albaneză fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvântului român (Berneker 285; confer Meyer 108), dar albaneză provine în mod sigur din română, ca și neogreacă φλογέρα (flogéra), sârbo-croată frula, frulica, slovenă fujara, cehă, poloneză fujara, ruteană fl’ojara, fl’ojera, fujera, maghiară furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, maghiară ar fi originea cuvântului român; confer Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285).
Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, confer Iordan, BF, II, 77.
Declinarea substantivului fluier | ||
n. | Singular | Plural |
Nominativ-Acuzativ | fluier | fluiere |
Articulat | fluierul | fluierele |
Genitiv-Dativ | fluierului | fluierelor |
Vocativ | fluierule | fluierelor |