borț

Vezi și : bort

Creație expresivă, bazată pe de o parte pe consonanța brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (confer bârfi, bolfă), și pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorț-), care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor. Se știe că „în general, numele date abdomenului sunt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al mațelor”, ca în burduf și burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pântece”, confer burfă).

În pofida oscilațiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borț de burtă, s. f. (pântece), care este un singular regresiv, format de la pluralul borți, burți. Totuși, DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru borț o derivare de la albaneză bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- („a duce”) (confer Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bulgară tărbuch, a cărui legătură cu română pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu greacă βαρύτηζ (barýtis); în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gândește la gotică sau gepidicul baurthei (> germană Bürde „greutate, povară”), sau la daneză bür („sânul mamei”) (confer burduf). În sfârșit, Lahovary 319 consideră cuvântul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe când Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvânt general folosit, cu excepția Transilvania de Nord (ALR, 42).

• AFI: /borʦ/

1. (reg.) pântecele femeii gravide.

• borțos

• DEX '98 via DEX online