Origine incertă. Se consideră reprezentant al latină circinus („compas”), de la circināre („a rotunji”) (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; confer italiană cercine, franceză cerne, spaniolă cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare.
Rezultatul român ar fi trebuit să fie *cercen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un latină *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de an > în (confer Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gândesc la un singular analogic, reconstruit pe baza pluralului *cercene, în gemene < geamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecându-se de la margine, la o formă derivată *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sunt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curând să se plece de la *carcinus din greacă καρκίνος (karkínos) care, pe lângă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la καρκίνόω (karkinóo, „a curba”). Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (confer circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvântului grec); și de la un rezultat român *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn.
Totuși, este mai probabil să fie vorba de o derivare internă în română, pornindu-se de la cerc sau de la o formă feminină dispărută, *cearcă, ca în boc, boacă > boacăn, pe baza unui sufix construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc.
| Declinarea substantivului cearcăn | ||
| n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | cearcăn | cearcăne |
| Articulat | cearcănul | cearcănele |
| Genitiv-Dativ | cearcănului | cearcănelor |
| Vocativ | cearcănule | cearcănelor |