Din latină *vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui vōcem cu vāgῑre; confer *vōceāre, de unde italiană bociare („a publica”), gal. abujar („a zăpăci cu strigăte”), portugheză bocear („a vorbi, a striga”) (Parodi, Rom., XVII, 52).
Schimbarea de conjugare ar putea fi târzie, și datorată conjugarea sale incoative. După Pușcariu 208 și DAR, ar deriva direct din boace, formă locală a lui voce, astăzi pe cale de dispariție; însă acestă ipoteză pare mai puțin credibilă, dacă se iau în vedere redusa răspândire și vitalitate a lui boace, și absența formei corespunzătoare a voci.
| Conjugarea verbului (se) boci | |
| Infinitiv | a (se) boci |
| Indicativ prezent pers. 1 sg. |
(mă) bocesc |
| Conjunctiv prezent pers. 3 sg. |
să (se) bocească |
| Participiu | bocit |
| Conjugare | IV |
|
|