Din latină *ammatteāre, de la *mattea („băț, par”); confer italiană ammazare („a omorî”), spaniolă mazar, portugheză maçar.
Sensul primar a fost „a lovi, a bate până la pierderea cunoștiinței”, de unde mai târziu în italiană „a omorî”, și în română „a lăsa, a rămâne fără cunoștință”.
Schimbarea de conjugare este firească la verbe incoative. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 717 și DAR, din latină *ammatῑre, de la *mattus, de unde italiană matto („nebun”), ammattire („a înnebuni”) (confer REW 5401 și 5428); însă în română nu este atestat *mattus, în timp ce *mattea s-a păstrat, confer măciucă; în plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gândea la ammitĕre, confer Densusianu, Rom.,XXXIII, 273; iar Körting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic.
| Conjugarea verbului (se) ameți | |
| Infinitiv | a (se) ameți |
| Indicativ prezent pers. 1 sg. |
(mă) amețesc |
| Conjunctiv prezent pers. 3 sg. |
să (se) amețească |
| Participiu | amețit |
| Conjugare | IV |
|
|