Probabil un derivat de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjugării (datorită conjugării incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvânt la familia sfânt și sfinți.
Fingere înseamnă în principal „a da formă” (confer figura, effigies); în latină ca și în română a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; confer italiană fingere, provensală fenher, franceză feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pâine”, prin catalană fenyer, spaniolă heñir și macedoromână asfindzere („a crește aluatul”), desfindzere („a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească”) (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În română acest sens este propriu verbului a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în macedoromână, care ulterior a devenit *asfingi.
Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecând de la affingere („a crește aluatul”) se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la latină mergere („a adânci, a cufunda”) > română merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși verbului fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe dialectul din Morvand foedre („a scoate, a da jos”). Confer semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărâma, (s)frinție.
În general se consideră că asfinți provine de la sfânt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; confer, pentru compararea cu expresia corespunzătoare din neogreacă ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decât a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfinți < sfânt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfântul” ca o entitate vie și actuală (sfântul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că verbul asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior secolului XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură până într-o epocă relativ modernă.
Adăugăm că Scriban se gândește la o derivare de la slavă svjetiti, confer a sfeti, cu influența lui sfânt; însă sensul lui svjetiti („a străluci”) se opune acestei derivări (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunând că numele s-a aplicat poate mai întâi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decât etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvântului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfânt.
| Conjugarea verbului asfinți | |
| Infinitiv | a asfinți |
| Indicativ prezent pers. 1 sg. |
' |
| Conjunctiv prezent pers. 3 sg. |
să asfințească |
| Participiu | asfințit |
| Conjugare | IV |